În Cluj iarna trecută am făcut ceva ce nu pot să spun soțului meu

În Cluj iarna trecută, decembrie, eram cu colegele la un team building de la firmă. Hotelul ăla din Mărăști, nush exact cum se chema. Ultima seară, după ce s-au culcat toate, am rămas la bar cu un coleg din departament. Nu s-a întâmplat nimic fizic. Vreau să fie clar. Dar am stat patru ore și am vorbit lucruri pe care nu le-am spus soțului meu niciodată. Despre cum mă simt când mă atinge. Despre ce visez. Despre o întâmplare de la 22 de ani. Patru ore. Sunt căsătorită de nouă ani, [F34], avem o fetiță de cinci. Soțul meu e un om bun. Punct. Asta nu se discută. Problema e că de când m-am întors din Cluj, mă uit la el și văd cât de mult tac. Câte lucruri n-am spus niciodată. Și nu știu dacă să-i povestesc despre seara aia — n-a fost nimic, dar parcă a fost ceva mai grav decât dacă era sex. Sau dacă să iau totul cu mine și să închid ușa. Cum decizi ce să spui când 'nu s-a întâmplat nimic' e cumva minciuna cea mai mare?